cataractă s.f. - opacifiere parţială sau totală a cristalinului, consecutivă alterării metabolismului fibrelor cristaliniene şi responsabilă de o scădere progresivă a vederii
Cataracta persoanelor in vârstă este cea mai frecventă.
Începând de la 65 de ani, orice individ poate prezenta un început de cataractă, care se accentuează cu vârsta. Cauzele
nu sunt încă exact cunoscute. Cataracta adultului poate fi de origine traumatică. Ea mai poate rezulta şi dintr-o boală generală (diabet, cel mai des), din tulburări de metabolism fosfocalcic (hipoparatiroidie, tetanie), din unele afecţiuni neurologice sau dermatologice, precum şi din unele tratamente prelungite cu corticosteroizi.
Cataracta copilului are o origine uneori dificil de stabilit. Ea poate fi congenitală, cauzată de o boală infecţioasă contractată de mamă în timpul sarcinii şi transmisă embrionului (rubeolă), sau, mai rar, poate fi consecinţa unei boli metabolice, precum galactozemia congenitală, sau poate însoţi o trisomie 21 (mongolism).
O cataractă se traduce printr-o scădere progresivă a acuităţii vizuale, întinzându-se uneori pe mai mulţi ani. O senzaţie de ceaţă este frecventă, precum şi de orbiri de scurtă durată rezultat al difracţiei razelor luminoase într-un mediu care se opacifiază. Pot fi instilate colirele destinate încetinirii evoluţiei unei cataracte. Totuşi, tratamentul propriu-zis al cataractei este cel chirurgical: extragerea cristalinului cu implantarea, sau nu, a unui cristalin artificial.
La adult, înlocuirea cristalinului bolnav printr-un cristalin artificial (implant) a devenit practic sistematică (cu excepţia subiecţilor foarte miopi), toleranţa pe lung termen fiind foarte bună.
La copil, utilizarea de cristaline artificiale rămâne o problemă controversată, deoarece se cunoaşte prea puţin despre toleranţa pe termen lung. De aceea, punerea unui implant este adesea evitată: corecţia este făcută atunci prin lentile de contact sau prin ochelari corectori dacă afecţiunea este bilaterală.