epilepsie s.f. - afecţiune caracterizată prin repetarea cronică a descărcărilor (activări bruşte) celulelor nervoase ale cortexului cerebral.
Orice persoană poate face o dată în viaţă o criză de epilepsie, numită şi criză comiţiaiă. Atunci este vorba de o activare exagerată şi trecătoare a unei zone eorticale. Nu se vorbeşte de epilepsie, ori de boala epileptică, decât în cazurile în care crizele se manifestă în decurs de luni sau ani. Epilepsiile fără cauză sunt denumite epilepsii primare idiopatice; altele, provocate mai ales de o tumoră cerebrală sau de o agresiune cerebrală de origine toxică (luarea anumitor antidepresoare, neuroleptice), metabolică (hipoglicemie) sau infecţioasă (encefalită), se numesc secundare
Forma majoră se caracterizează printr-o pierdere totală a stării de conştientă şi prin convulsii durând între cinci şi zece minute. După un debut foarte brusc, semnalat printr-un strigăt, apoi printr-o cădere adesea traumatizantă, criza se desfăşoară în trei faze: faza tonică, marcată printr-o contracţie intensă a întregului corp şi adesea prin muşcarea limbii, faza clonică, corespunzând convulsiilor, faza rezolutivă, caracterizată printr-o respiraţie zgomotoasă, uneori cu pierderea urinei. Bolnavul nu-şi aminteşte nimic din timpul crizei atunci când aceasta s-a încheiat.
Forma minoră, cea mai frecventă, numită absenţă, debutează, în general, la vârste cuprinse între 4 şi 6 ani şi dispare la pubertate. Tânărul bolnav îşi pierde brusc starea de conştientă pe durata câtorva secunde, nu se mişcă, nu răspunde la întrebări, iar privirea îi devine fixă. Nu are loc o cădere, iar criza poate trece total neobservată.
Alte epilepsii generalizate se întâlnesc în encefalopatiile epileptice ale copilului mic, boli în care o epilepsie este asociată cu o întârziere mintală.