hipnoză s.f. - stare de somn provocată artificial .
Starea obţinută prin hipnoză conservă unele facultăţi de relaţie, în particular cele dintre hipnotizator şi pacient, dar antrenează o capacitate de abstracţie în raport cu realitatea exterioară şi o „paralizie a voinţei" . Hipnoza a fost denumită aşa după cuvântul grec hupnos, „somn", de către medicul englez James Braid, care în 1843 utiliza tehnica pentru a-şi anestezia bolnavii. Apoi, la sfârşitul secolului al XlX-lea, acest fenomen a fost studiat, în legătură cu isteria, de către neurologii francezi Jean-Martin Charcot şi Hippolyte Bernheim. Observând subiecţii aflaţi sub hipnoză, Sigmund Freud a descoperit importanţa subconştientului. Hipnoza cunoaşte actualmente un regim preferenţial: pentru a favoriza relaxarea, pentru a lupta împotriva durerii şi a anxietăţii.